Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici – Luceafărul de la apusul ascezei carpatine

În tradiția monahală românească, una dintre figurile cele mai luminoase și în același timp adânc ancorate în duhul Filocaliei este Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, cinstit de Biserica Ortodoxă Română la data de 3 mai. Desăvârșit isihast, duhovnic neobosit și călăuză a multor suflete în căutarea lui Dumnezeu, Sfântul Irodion întruchipează modelul de păstor și rugător pentru neam în vremuri de tulburare politică și secularizare.

Cuviosul Irodion s-a născut în anul 1821, în comuna Vânjuleț, județul Mehedinți, într-o familie simplă, dar evlavioasă, cu numele de botez Ioan. Nașterea sa coincide providențial cu începutul mișcării revoluționare a lui Tudor Vladimirescu, iar întreaga sa viață se va desfășura într-un context de frământări sociale, politice și identitare în Țara Românească. În acest cadru tulbure, monahismul românesc devine un refugiu de stabilitate spirituală și rezistență culturală, iar mănăstirile – centre de păstrare a tradiției ortodoxe și a conștiinței naționale.

Intrând de tânăr în viața monahală, fratele Ioan s-a nevoit mai întâi la Mănăstirea Cernica, unde a fost format în duhul rânduielii călugărești de mari părinți duhovnicești, cum ar fi Sfântul Calinic de la Cernica, care va avea un rol decisiv în viața sa duhovnicească.

Sfântul Calinic, pe atunci stareț la Cernica, recunoscându-i virtuțile și seriozitatea, îl va aduce cu sine la Mănăstirea Lainici, în Oltenia, atunci când este numit episcop la Râmnic. Aici, Cuviosul Irodion va petrece peste 40 de ani în aspră nevoință, slujire și rugăciune.

În 1854, este numit stareț al Mănăstirii Lainici, pe care o va conduce vreme de 26 de ani, cu scurte întreruperi, în total 41 de ani de viețuire sfântă în această lavră carpatină. Prin grija sa, Lainiciul devine un important centru duhovnicesc, în care rânduiala liturgică și trăirea interioară se împletesc armonios. A condus obștea cu discernământ, răbdare și o blândețe pilduitoare, fiind recunoscut ca un duhovnic de mare finețe, vindecător de suflete și izvor de pace pentru toți cei care-l căutau.

Relația dintre Cuviosul Irodion și Sfântul Calinic este una deosebită și semnificativă pentru înțelegerea staturii sale duhovnicești. Sfântul Calinic îl numea „Luceafărul de la Lainici” și i se spovedea personal, încredințându-i chiar administrarea mănăstirii. O astfel de recunoaștere din partea unui ierarh sfânt confirmă adânca lui trăire isihastă și înalta sa autoritate spirituală.

Într-o vreme în care secularizarea impusă de reformele statului modern afecta profund viața monahală, Cuviosul Irodion rămâne o stâncă de neclintit în credință și o voce profetică în pustia duhovnicească a epocii. Prin rugăciunile sale, prin viața sa curată și prin sfaturile date miilor de credincioși care îl vizitau, el devine un stâlp al Ortodoxiei românești.

Sfântul Irodion s-a mutat la Domnul la 3 mai 1900, fiind înmormântat în biserica mare a Mănăstirii Lainici, conform dorinței sale. Trupul său a fost găsit întreg și binemirositor în anul 2009, iar în 2011, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat, cu zi de prăznuire la 3 mai.

Canonizarea sa este nu doar o recunoaștere oficială a sfințeniei vieții sale, ci și o întărire a vocației mănăstirilor românești ca locuri de sfințenie și trăire autentică în Hristos.

Asemenea Părinților pustiei, Sfântul Irodion a fost un luminător tăcut al sufletelor, un rugător neîncetat și un păstor plin de dragoste. Moștenirea sa spirituală se păstrează vie la Lainici, unde mii de pelerini vin anual să se roage la sfintele sale moaște. Într-o epocă în care omul modern este adesea copleșit de griji, stres și lipsă de sens, exemplul Sfântului Irodion aduce alinare, întărire și direcție.

În plan internațional, deși Sfântul Irodion nu a avut o influență directă globală, modelul său de viață isihastă este profund consonant cu mișcarea filocalică prezentă în toate Bisericile Ortodoxe. Mesajul sfințeniei sale este universal: rugăciune curată, ascultare, tăcere și iubire jertfelnică.